Reformele în justiție,
societate și politică





Imunitatea parlamentară şi consecinţele ei în funcţionarea justiţiei româneşti actuale
În postcomunism, depresia normativă specifică societăţilor în tranziţie a generat multiple fenomene anomice în adminstrarea justiţiei. Printre acestea, se remarcă tratamentul special de care se bucură politicienii (mai ales parlamentarii, care beneficiază de imunitate) în instrumentarea dosarelor de armărire penală. Refuzul camerelor legislativului de a ridica imunitatea parlamentară a unora dintre membrii lor, corelat cu tergiversarea cercetărilor şi cu fenomenul "tele-justiţiei", determină, în interiorul societăţii româneşti, scăderea încrederii în puterea judecătorească şi accentuarea sentimentului de discriminare între simplii cetăţeni şi "elita politică"; totodată, se induce în opinia publică ideea că justiţia este un instrument de reglare a conturilor politice. În plan european, aceste fenomene au condus la menţinerea îndelungată a Mecanismului de Cooperare şi Monitorizare (MCV) pe justiţie şi afaceri interne, precum şi la blocarea integrării României în spaţiul Schengen. Cercetarea relaţiei dintre imunitatea parlamentară şi inconsecvenţele justiţiei româneşti îşi propune următoarele obiective:
- analiza comparativă a tipurilor de imunitate parlamentară în spaţiul european;
- analiza cantitativă a utilizării imunităţii parlamentare ca instrument de blocare a me­canismelor justiţiei în România;
- studierea opiniei publice cu privire la calitatea actului de justiţie în cazul politicienilor;
- formularea de propuneri pentru creşterea calităţii şi celerităţii actului de justiţie în cazul demnitarilor.

Implicaţii politice ale reformei constituţionale în România postcomunistă
Tema politică a "modernizării statului", susţinută în discursul public din România contemporană din perspectivă guvernamentală, comportă, pe una dintre dimensiunile sale fundamentale, problema reformei constituţionale. În mod ineludabil, aceasta anunţată reformă va implica consecinţe importante în ceea ce priveşte funcţionalitatea regimului politic românesc, în prezent unul ce poate fi calificat, de jure şi de facto, ca fiind unul de factură semiprezidenţială cu preponderenţă executivă. Astfel, posibilitatea întăririi atribuţiilor prezidenţiale va presupune o nouă modalitate de relaţionare între legislativ şi executiv, precum şi modificarea raporturilor politice dintre principalii actori instituţionali de pe scena publică, cu importante consecinţe asupra procesului de consolidare democratică, în condiţiile în care România se află, din perspectiva studiilor de ştiinţă politică, într-o fază de "organizare a democraţiei". Analiza implicaţiilor politice ale reformei constituţionale se constituie, în aceste condiţii, într-un cadru de dezbatere a principalilor indicatori relativi la evoluţia viitoare a sistemului politic românesc.

Reforma legislaţiei electorale şi consecinţele sale politice în România postcomunistă
Modificarea sistemului electoral a constituit, mai cu seamă din a doua jumătate a ultimului deceniu din secolul trecut, o temă recurentă pe agenda societăţii civile din România postcomunistă, pentru ca ea să fie impusă, între ultimele două cicluri electorale, şi pe agenda politică. Modificarea legislaţiei electorale şi aplicarea noului sistem odată cu alegerile locale şi, respectiv, parlamentare ce au avut loc în 2008 a atras o serie de observaţii de natură să repună în discuţie problema influenţei pe care arhitectura electorală o exercită asupra evoluţiei sistemului de partide şi, prin aceasta, asupra evoluţiei sistemului politic în ansamblul său. Aceste observaţii au în atenţie principalele consecinţe politice pe care reforma legislaţiei electorale le implică, de la cele relative la reprezentativitatea pe care o pot revendica oamenii politici în baza votului şi până la cele referitoare la modul în care cetăţenii se raportează la sistemul politic. Ca atare, o cercetare care să reliefeze impactul unor astfel de consecinţe îşi revendică importanţa atât din perspectivă juridică, dar şi din perspectiva teoriei şi ştiinţei politice.

Reforma sistemului de justiţie ca instrument de consolidare a structurilor sociale capabile să exercite control social informal
Printre paradoxurile întâlnite în ultimele două decenii în România regăsim şi ceea ce putem numi paradoxul justiţiabililor. Mai exact, se constată o legătură invers proporţională între încrederea în sistemul de justiţie, pe de o parte, şi apelul la instanţele acestuia, pe de altă parte. Pe măsură ce încrederea în justiţie a scăzut şi scade, numărul celor care se adresau şi care se adresează instanţelor de judecată creşte. Considerăm cu deosebire relevante două cauze. Prima ţine de dorinţa impostorilor de a specula presupusa permeabilitate ridicată a sistemului la elemente subterane. A doua este reprezentată de funcţionarea foarte defectuoasă a structurilor sociale ce realizează controlul social informal. Consecinţele celei dintâi avariază permanent încrederea în justiţie. Repercusiunile celui de al doilea ţin de irosirea resurselor sistemului.
Impactul reformei în sistemul justiţiei asupra sistemului societal se realizează în cea mai mare măsură prin efectele produse în cadrul celorlalte subsisteme. Operaţionalizarea în teme de cercetare sociologică a subiectului indicat generic la debut va căuta să răspundă câtorva întrebări cruciale. Există modificări care să favorizeze descurajarea tendinţei de utilizare a sistemului de justiţie ca instrument de legitimare a unor abuzuri? Cât de accentuată este preocuparea pentru întărirea şi multiplicarea mecanismelor sociale capabile să realizeze controlul social informal? Care este dinamica încărcării instanţelor de judecată considerată pe termen mediu şi lung şi care sunt principalele cauze ale variaţiilor constatate? În ce proporţie putem regăsi aşteptările populaţiei României în principiile fundamentale ce stau la baza reformei în justiţie?













Realizare si administrare